Dacă cineva a inspirat încredere multă românilor după 1990, atunci, cu siguranţă, că nu putem vorbi decât de Biserică. După Revoluţie, românii, cu mic, cu mare, s-au întors cu faţa spre Dumnezeu. Nu că înainte nu simţeau acest lucru, ci pentru că ideologia şi propaganda comunistă inventaseră metode de îndepărtare a oamenilor, în special a tinerilor, de Biserică. Pe atunci, la putere în programa şcolară la putere era materialismul ştiinţific, iar adevărul despre pariţia omului pe pământ stătea doar în teoria darwinistă.
În săptămânile, lunile şi anii ce au urmat căderii lui Ceauşescu, tot românul ajunsese să meargă la biserică. Era o ruşine să nu te fi dus măcar la slujba mică de duminica de dimineaţa, să nu te fi închinat când treceai pe lângă o biserică, o cruce înălţată la o răscruce. Nu conta că erai pe jos, în maşină ori te grăbeai. Teama de a nu fi fost blamat de alţii, i-a transformat pe unii în ipocriţi. Multe femei mergeau la biserică mai degrabă de dragul de a fi fost văzute de comunitatea în care trăiau, decât din convingere. Cele care nu o făceau riscau să-şi audă vorbe de la cele care deveniseră peste noapte evlavioase, aplecate până la pământ, târându-se în coate şi genunchi lăcaşul sfânt, convinse că doar aşa li se vor ierta păcatele tinereţii.
În acest context, pe alocuri de ignoranţă, sărăcie şi disperare, preoţii atât au aşteptat şi au început să construiască biserici cu bani mai de la enoriaşi, mai de la stat şi din donaţiile partidelor mai ales în campaniile electorale în care politicienii se întreceau care să pupe poala popii mai cu spor, în faţa camerelor de luat vederi. Şi asta nu a fost totul, odată cu înmulţirea bisericilor, soboarele au început să se adune tot mai des în pieţele publice, la inaugurarea unui drum, la tăierea panglicilor ori la tot felul de manifestări cetăţeneşti. Încet, dar sigur, popa Tanda a devenit un personaj perimat, locul său fiind luat de vlădicul care nu îşi mai plimba burdihanul în şareta trasă de gloabă ori în Dacia proletară, ci în maşini nemţeşti, franţuzeşti şi italiene.
Şi uite aşa, pe nesimţite, doar 50,6% dintre români mai au încredere în biserică, potrivit unui sondaj IMAS din luna septembrie. Scandalurile tot mai numeroase cu preoţi hrăpăreţi, curvari şi homosexuali îi îndepărtează pe oameni de lăcaşele sfinte pentru care în trecut făcuseră o adevărată fobie. Şi, chiar dacă celebra zicală cu: „să nu faci ce face popa, ci ce zice el” nu mai este luată în seamă nici măcar ca glumă, ruptura dintre enoriaşi şi oamenii Domnului a devenit evidentă. Iar de aci şi până la scăderea încrederii în Biserică nu a mai fost decât un pas. Unul mic şi dureros.
RSS Feed