Articol

Îmi place să fac piața. Să pătrund în lumea nevăzută a satului, imaginându-mi că mă plimb printre straturile cu roșii, castraveți, ceapă, usturoi. Să simt mirosul de verdeață, de mărar și de leuștean în primul rând. Și îmi mai place să mă târguiesc cu precupeții, să-i întreb de unde vin, dacă în satul lor oamenii mai fac agricultură și alte mărunțișuri de acest fel. Pe cei îmbrăcați „ca la oraș“, nu-i mai întreb. Știu că iau marfa dintr-o parte și o vând într-alta. Pe țăranii adevărați din piață, îi întâlnim tot mai rar. Și îmi pare nespus de rău. La fel  stau lucrurile cu legumele lor, din grădina arsă de soare sau inundată de ruperile de nori. Şi mai e ceva: mă feresc de legumele ale căror preţuri sunt mici, poate unde gândul mă duce la presupunerea că tot ce este ieftin e şi de proastă calitate.

Zilele trecut am fost din nou în piaţă. Am dat o raită să caut roșii gustoase. Erau din belșug. Din toate soiurile, din Italia și Grecia, și la prețuri variate: 6 lei, 8 lei 10 și 12 lei kilogramul. Mi-a fost greu să mă decid, drept pentru care a mai făcut o tură de piață. La un moment dat am descoperit o bătrânică care vindea roșii mari și, la prima vedere, păreau cărnoase, la fel ca cele de acum 30 de ani. Pe deasupra, ieftine: 8 lei kilogramul în care nu intrau decît trei bucăți. M-am bucurat și m-am felicitat că nu am luat din altă parte. Am întrebat-o pe femeie dacă sunt de solar sau de grădină și mi-a răspuns dezamăgitor și dezarmant de cinstită: „Nu știu, că abia acum le-am primit“. Mi-a picat fața când am auzit-o. Vindea roșii și nu știa nimic despre ele. Mi s-a părut o stupizenie să fi cumpărat ceva despre care nici măcar vânzătorul nu știe nimic. Nu m-a mai interesat faptul că ele fuseseră aduse de la Galați (de la Matca, dacă nu cumva călătoriseră cu vreun vapor pînă la noi). Pe cât fusesem de fericit că voi cumpăra roșii adevărate, că sunt sătul de alea italienești, pe atât de dezamăgit am devenit în momentul în care bătrâna mi-a răspuns când am întrebat-o dacă sunt sau nu gustoase: „Nu știu, cumpărați și o să vedeți. De ce să vă mint“.

I-am apreciat sinceritatea, în timp ce i-am privit mâinile. Nu păreau ale unei femei de la țară, dar nici nu avea unghiile date cu ojă, așa cum le fac doamnele de la oraș. I-am mulțumit și am trecut la o altă tarabă de unde mai cumpărasem roșii, e drept, mai scumpe, 12 lei kilogramul, italienești, dar cu gustul cărora m-am obișnuit.