Articol

În judeţul Caraş-Severin, cel mai mare buget de cheltuieli este alocat Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (să-i spunem simplu, Protecţia Copilului). Este vorba despre peste 70 de milioane de lei, dintr-un buget total de peste 190 de milioane de lei. E o sumă imensă, comparativ cu bugetele alocate altor capitole. Spre exemplu, întreg capitolul „Învăţământ” are alocat suma de aproximativ 21 de milioane de lei. Aceasta e o informaţie seacă, nu reflectă vreo apreciere, că e bine sau e rău. Probabil că e bine, având în vedere că în judeţ sunt aproximativ 1500 de copii instituţionalizaţi şi 1200 de angajaţi în direcţie. O parte din copii sunt internaţi în cămine, alţii în centre de plasament de tip familial.

Din câte ştiu, condiţiile de confort material sunt bune, incomparabil mai bune faţă de ceea ce însemna un cămin pentru copii instituţionalizaţi în urmă cu 25-30 de ani. Îmi aduc aminte că un copil, acum matur, care a trăit într-un astfel de cămin înainte de ’90 şi câţiva ani buni, după, mi-a spus: „Imaginaţi-vă ce se poate întâmpla mai rău, mai oribil, într-un cămin cu zeci de copii trăind grămadă. Vă spun că realitatea depăşeşte cum mult ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră. De la sărăcie, foame, degradare şi umilinţă, până la bătăi, violuri, torturi fizice şi psihice. Unele venite şi din partea personalului, dar, mai multe din partea colegilor. Oricum, cu ştiinţa personalului şi a conducerii”. Spre deosebire de acele vremuri, în prezent putem vorbi de încăperi curate, mobilier, haine, hrană, personal pentru protecţie şi îngrijire calificat (mai mult sau mai puţin). Deci, s-a construit un „sistem” de protecţie a copilului rămas fără familie sau fără sprijinul familiei.

Însă, o întâmplare nefericită, cu un şef de centru de tip familial reclamat pentru comportament abuziv, m-a făcut să mă apropii, cât de cât, de viaţa câtorva dintre aceşti copii. Şi m-am cutremurat. Dincolo de abuzul pe care îl reclamau, confirmat şi de mai mulţi membrii din cadrul personalului, am dat peste nişte copii traumatizaţi psihic, nedezvoltaţi emoţional, ca nişte animăluţe care încercau să obţină nişte favoruri. Cum să vă spun, nu aveau puterea să-ţi susţină privirea. Intuiam o doză de viclenie în atitudinea lor, ştiau că şi comportamentul lor, în diferite aspecte, putea fi considerat vinovat în raport cu normele sociale, dar nu se simţeau vinovaţi, nu aveau remuşcări, ci disimulau, încercau să se ascundă. Ei, în raport cu societatea, cu ceilalţi oameni, erau o entitate aparte, fără responsabilităţi, fără emoţii, în afara emoţiilor primare, de plăcere şi de frică. Şi puteau să obţină nişte favoruri, fie spunând adevărul, fie minţind, după caz, ca să obţină ceea ce instinctul le spunea că e în avantajul lor. Oricum, vinovăţia era în afara lor, iar „duşmanii” erau pretutindeni. Atât în interiorul „sistemului de protecţie”, cât şi în afara lui. Cam aici i-a dus „sistemul”, i-a transformat în fiinţe incapabile de emoţii, de responsabilitate, de iubire. Din ce cauză? Cred că răspunsul este destul de simplu: pentru că nu au primit iubire. De unde să o primească?! N-au de unde, pentru că angajaţii direcţiei merg la servici’, nu merg să împartă iubire. Şi îi înţeleg perfect! Angajaţii merg să câştige un ban, iar conducerea, să câştige doi bani (sau mai mulţi) şi să impună disciplina. Dacă e disciplină e OK! Dacă nu e disciplină, cel puţin, să nu se audă în afară. Să se rezolve lucrurile în interior. Ştim cu toţii zicala cu rufele care se spală în familie. Numai că, aici, familia e foarte mare şi rufele se murdăresc repede. Rău de tot! Vorbim acum, la direcţie, despre violenţă, violuri, prostituţie, droguri, furturi. Mă rog, acestea se întâmplă şi în marele sistem social. Numai că în sistemul de protecţie a copilului totul se întâmplă concentrat. Într-un spaţiu care doreşte să fie de protecţie dar e concentraţionar.

Nu fac anchetă, concluziile sunt subiective. Chiar mă gândeam, ce ar putea fi schimbat?! Dacă oamenii, şefii de centre, şefa direcţiei, asistenţii maternali etc. sunt schimbaţi, „sistemul” rămâne. Dar, dacă sistemul se schimbă şi oamenii rămân aceeaşi, cu aceleaşi obiceiuri, prejudecăţi, mentalităţi, sau vin alţii, e acelaşi lucru. Un sistem, oricât de bine pus la punct, care funcţionează prin reguli stricte, prin pedeapsă şi recompensă tot lagăr este. Pentru că recompensa nu e acelaşi lucru cu iubirea. Vedem şi cazul Barnevernet din Norvegia. Un sistem „perfect”, care a dat rateuri.

Nu o acuz pe şefa direcţiei, pe Ana Vasile. Sunt convins că din punct de vedere regulamentar poate dovedi că a acţionat corect. Probabil că pentru funcţionarea sistemului avea nevoie de şefuţi-subalterni fermi, cu autoritate, de care copiii, cât şi ceilalţi subalterni, să se teamă. Nişte dumnezei de sector. Iată, aşa se naşte spaţiul terorii!

Personal, îmi recunosc limitele. Nu ştiu dacă aş fi putut face mai mult. Dacă resursele materiale sunt limitate, totuşi, pot fi mărite prin alocarea unui buget mărit, în dauna altor capitole de buget. Dar, de unde resurse aşa mari de iubire?! Cum spuneam, de unde atâta iubire, când abia ne putem împărţi iubirea pentru copiii şi părinţii noştri, pentru soţ/soţie, amant/amantă şi, eventual, pentru vreo echipă de fotbal sau vedetă mondenă! De unde să le poţi oferi celor 1500 de copii sentimentul că sunt iubiţi! Sentimentul că pedeapsa nu e sinonimă cu o anatemă, că pedeapsa nu anulează iubirea şi nici recompensa nu se obţine prin vicleşug, prin disimulare. Pentru aşa ceva e nevoie de încă o Maica Tereza! O Maica Tereza aşa cum ne-o imaginăm noi, nu cum a fost în realitate (lăsaţi-mă cu betificarea ei, că n-a fost decât un om, cu bune şi cu rele, iar beatificările, după mine, nu sunt decât nişte farse). Deci, n-avem! Sau, dacă avem, să ne-o arate cineva!

Acum, se vorbeşte despre reorganizarea Protecţiei Copilului Caraş-Severin. Există oameni care cred că se poate face reorganizarea înspre bine. E bine că aceşti oameni cred şi au o doză frumoasă de speranţă şi entuziasm. Cu speranţă şi entuziasm se pot face lucruri aproape miraculoase. Ar fi un lucru extraordinar! Aşa să-i ajute Hurduzeu!