Articol

Zilele trecute, un amic de-al meu trebuia să se întâlnească cu un cantonier din Munţii Semenic, ca să cumpere nişte lemne uscate pentru o tabără de creaţie ce urma să se organizeze tot undeva prin munţi. La canton nu e semnal telefonic, aşa că întâlnirea a fost stabilită, oficial, cu o săptămână mai devreme, în Reşiţa, la Ocolul Silvic. În ziua cu întâlnirea, am băut o cafea cu amicul şi cu soţia lui, la o terasă, undeva, pe sub funicular. Era o zi însorită şi terasa era destul de animată. Ne-am băut cafelele, ne-am salutat cunoştinţele de pe la mese şi am plecat cu maşina prin păduri, în munţi.

Am mers ce-am mers, am traversat un râu, am ajuns pe un drum forestier, care se adâncea într-o pădure tot mai întunecoasă. La un moment dat, am ajuns într-o vale mai largă, mai aerisită, unde pe o coastă străjuia cantonul. Amicul a oprit maşina la poarta cantonului, un fel de imitaţie de poartă maramureşeană, din lemn albăstrit de vreme, cu şindrila putrezită şi cu aripile porţii prinse într-un lanţ gros, cu lacăt. Am coborât din maşină şi ne-au împresurat vreo trei câini, unul mai agresiv, ceilalţi doi mai blânzi, însă, până la urmă, toţi sensibili la vorbe bune şi biscuiţi. Ne-au lăsat în pace, supraveghindu-ne oarecum neglijent, tăvălindu-se la soare şi scărpinându-se de purici. Am strigat, am fluierat, am bătut cu o piatră în poartă. Nimic. Apoi, am observat că lanţul era pus numai de formă, peste şipcile care alcătuiau poarta, şi putea fi ridicat fără probleme pe deasupra şipcilor. Am luat lanţul de pe poartă şi am intrat în curtea imensă, pe drumul ce şerpiuia spre canton. Pe lângă drum, panouri străvechi. scorojite, care ne îmdemnau să ocrotim pădurea, ne atrăgeau atenţia că pădurea e darul cel mai de preţ etc. Am ajuns la canton, alcătuit din două corpuri de clădire. Geamurile oblonite, uşile încuiate. Pustiu. Am mai bătut noi pe la uşi, am mâncat nişte mere dulci culese direct din pom, ne-am verificat telefoanele să constatăm că, într-adevăr, nu avem semnal şi am plecat. Dacă e să n-ai noroc, nu ai!

Amicul, dezamăgit că nu i-a ieşit biznisul, a avut o idee. Dacă tot am venit până aici, să mergem până la un hotel, o cabană mişto, care nu e departe, să bem un suc, o bere. Poate şi mâncăm ceva, că o ştie el pe patroană. Zis şi făcut! Am ieşit din văgăună la şosea, pe urmă, pe un drum scurt tăiat prin pădure, am ajuns la hotel. În curte ne aştepta o haită de câini plictisiţi. Nici nu ne-au băgat în seamă. Doi căţei au început să mârâie şi să latre, de fapt, se băteau între ei. Din hotel se auzea muzică. Era melodia „Angeli” a lui Albano, dacă o ştiţi. Am urcat scările în restaurant. Nimeni. Muzica ce se auzea prin difuzoare era de la un laptop din spatele barului. „Angeli” era pe repeat, aşa că melodia odată ajunsă la fine, Albano se opintea şi o lua de la capăt: „Angeliii, Angeelii,...” Noi bântuiam prin restaurant, prin bucătărie: „Alooo, aloo! Hallooo! E cineva aici?!” Nimeni. Pustiu. Frigiderele cu băuturi, destul de bine aprovizionate. Ne-am luat câte o bere, o cola, şi am ieşit pe terasă, la soare. Am râs şi am glumit. După o jumătate de oră de singurătate şi de „Angelii, Angeliiii,...”, s-a lăsat aşa un aer care a mişcat pădurea şi, nu ştiu cum, ni s-a făcut frică. „Haideţi să mergem!”, a zis careva şi chiar am plecat grăbiţi, fără să plătim. Nu că eram grăbiţi, dar n-aveam cui! Pe drum, la întoarcere n-am prea vorbit, nu ştiu de ce, fiecare era cu gândurile lui, aşa că amicul de la volan a dat puţin drumul la radio, dar numai puţin,… fiindcă la radio cânta Albano melodia „Angelii, Angelii,...”

Ne-am întors tulburaţi în Reşiţa. Am venit chiar în centru, de unde plecasem. În centru era pustiu.