Articol

Am avut ocazia, ieri, să petrec aproximativ o jumătate de oră cu nişte tehnocraţi. În general, erau ingineri şi economişti de prin toate colţurile ţării, aduşi de primarul Reşiţei, Nelu Popa, să-şi dea cu părere despre tramvai şi să vadă cum e Reşiţa de astăzi, cum e oare, cum e oare, cum e ea! În acest răstimp, am făcut şi o călătorie cu autocarul, din centrul civic, până în marginea oraşului dinspre cartierul Câlnic, acolo unde se află fostul depou de tramvaie.

În autocar, m-am nimerit pe lângă un inginer din Timişoara, unul din Bucureşti şi vreo doi din Ardeal, cred că erau din Cluj. Nu ştiu dacă se cunoşteau mai de mult ori se cunoscuseră cu ocazia întâlnirii de la Reşiţa, dar vorbeau prieteneşte între ei. Şi vorbeau despre Reşiţa. Aveam locurile din autocar pe partea dinspre Bârzava şi în dreapta noastră alergau peisajele reşiţene, cu Gara de Sud, fosta platformă Prescom, zona în care s-a aflat centrala termică a oraşului, acum demolată, apoi, bălăriile din zona fostei turnătorii din Mociur. Am înţeles că nu mai fuseseră de zeci de ani prin Reşiţa. Şi inginerii vorbeau cam aşa: Ce oraş puternic a fost Reşiţa! Cât de celebru a fost! Cel mai important oraş industrial al României! Nu-mi închipuiam că un oraş atât de important, atât de puternic să decadă atât de mult! Uite, nu mai e nimic! Demolat, demolat! În acel moment m-am simţit dator să intervin în favoarea Reşiţei şi să spun că, totuşi, oraşul mai are viaţă. Mai e fostul Combinat Siderurgic Reşiţa, mai e Reşiţa Reductoare, mai e o fabrică de asamblat bicilete, apoi, mai sunt câteva firme industriale private, pe care le-am enumerat. Au râs! Au râs amar şi mi-au spus că Reşiţa din memoria lor era un oraş cu mai multă personalitate decât marile oraşe ale ţării. Reşiţa era vibraţie, era foc, era oţel topit, motoare, locomotive Diesel, turbine, meseraşi de elită, era un model! Un model aproape mitologic. Reşiţa din mintea lor era un loc fabulos, iar Reşiţa de astăzi e o fantomă tristă (iar vorbim de tristeţea reşiţeană, de data aceasta văzută prin ochii altora). Eu nu eram de acord, le-am spus că, probabil, imaginea Reşiţei de altădată a fost exagerată, la fel cum exagerează acum, însă în sens opus. Da, dar aceasta e imaginea pe care o vedem, mi-au spus. Nici Muzeul de Locomotive cu Abur nu i-a scos din discurs, pentru că, spuneau, uite ce se fabrica la Reşiţa! Locomotive care uimeau Europa! Acum, nimic.  

Punctul final al călătoriei, fostul depou de tramvaie, care a fost vândut unei firme private. Depoul înfăţişa o imagine dezolantă, cu zeci şi zeci de autobuze vechi, ruginite, aşezate pe burtă printre bălării. Cum se poate aşa ceva!, au spus, iarăşi tehnocraţii. Cine a făcut crima asta, cine a vândut averea oraşului, ca să ajungă într-o stare atât de jalnică! Să vedeţi cum arată depourile de tramvaie, dar şi de autobuze, în Bucureşti şi în Cluj!  Sunt alei, sunt standuri, hale, autobuze şi tramvaie noi. Aici, la depoul reşiţean, parcă ne aflăm la capătul lumii, un capăt înţelenit de nepăsare şi neputinţă.

Apăi, ce să le mai zic. M-au întrebat şi de Hala Câlnicel şi de clădirea cu mai multe etaje, aflată în faţa halei. Le-am zis că în hala UCM Reşiţa se mai lucrează, doar că puţin. Cum să se lucreze în hala aceasta părăsită din care nu se aude niciun zgomot, nicio vibraţie! Poate sunt în pauza de masă, am dat-o eu pe glumă. Iar clădirea etajată? A, asta a fost fabrica de confecţii. A luat-o un privat, o demolează şi face un supermarket. Tehnocraţii s-au înnegurat şi au spus: Fraţii mei reşiţeni, aţi ajuns la zero! Cel puţin, de la zero, e loc de desfăşurare. Aveţi loc să vă ridicaţi deasupra de zero. Depinde de voi, cât de mult deasupra.