Articol

Am scris, zilele trecute, despre confecţionarea celebrului cuţit „maurer” în uzinele reşiţene şi despre felul în care cuţitul vânătoresc a primit numele de la primul ministru comunist, Ion Gheorghe Maurer, care a fost în vizită, la Reşiţa, în 1970, şi a primit drept cadou un astfel de cuţit. Am promis că voi scrie ce ştiu despre „momentul 1970”, care a fost unul crucial pentru oraş, prin hotărârile pe care le-a luat în acea perioadă conducerea de partid şi de stat.

Pe scurt, povestea ar fi stat cam aşa. Partidul şi Guvernul, guvern condus atunci de Ion Gheorghe Maurer, s-au gândit să modernizeze siderurgia reşiţeană. Au apelat la părerile unor specialişti metalurgi, care au recomandat ca la Reşiţa să fie demolată oţelăria Siemens-Martin, care funcţiona pe bază de gaz şi păcură, şi să fie aduse două cuptoare electrice noi, de producţie americană. Ar fi fost demolate cele două furnale, sau cel puţin unul dintre ele, iar cuptoarele electrice, cu linia de turnare continuă ar fi ocupat locul din zona furnalului aflat încă în picioare, până în zona Cinematografului „Muncitoresc”, toate casele din zonă trebuind să fie demolate. O altă variantă ar fi fost amplasarea cuptoarelor electrice pe platforma „Mociur”. Până la urmă, după aprige dezbateri, specialiştii Reşiţei au respins acea modernizare, care crea mari bătăi de cap. Conform legendei, directorul de atunci, Constantin Savu, a fost cel care „a avut curajul să se opună” conducerii de partid şi de stat! Mulţi l-au felicitat, pentru că a salvat cartierul vechi, din Zona „Muncitoresc”, pentru că a salvat furnalele de la demolare. Fiindcă mai erau mulţi „specialişti” care susţineau că fierul trebuie făcut din minereu (o altă expresie folosită de meseriaşi era, „fierul se face din pământ!”), abia atunci se face siderurgie adevărată! Nu să fie făcut din fier vechi, care înseamnă doar o reciclare a resturilor. Efectul a fost că cele două cuptoare electrice moderne au fost duse la Oţelu Roşu. Iar la Reşiţa s-a construit un Laminor Degrosisor, aşa numitul „Bluming”, care a ras o parte şi mai frumoasă a Reşiţei. De fapt, e vorba despre singura zonă a Reşiţei care mai avea clădiri monument şi monumentale! Cum a fost Palatul Seuchenstein, de exemplu. Aşa că, după cum ştim că se comportă „gura lumii”, care te ridică, apoi te coboară, după un timp la Reşiţa s-a vorbit despre „trădătorul Savu”, care ar fi trădat cauza Reşiţei, refuzând modernizarea!

Mulţi spun că soarta Reşiţei ar fi fost alta dacă de pe atunci ar fi avut două cuptoare electrice moderne, cu linie de turnare continuă. Foarte posibil, însă, vezi bine, nu numai utilajele moderne contează, ci şi felul în care se învârteşte roata istoriei. Cuptoarele, da, au ajuns la Oţelu Roşu, dar, dacă privim acum spre uzina de acolo, închisă de câţiva ani, putem întreba retoric: „Şi? La ce i-a folosit?!”

Iar Reşiţa, tot la cuptor electric a ajuns. Care cuptor, de bine de rău, funcţionează şi produce oţel pentru ţeavă. Acum, se vorbeşte despre posibila înfiinţare a unor laminoare la Reşiţa. Ceea ce ar fi minunat! Aşa spun metalurgiştii bătrâni, care visează la resurecţia Reşiţei industriale.