Articol

La Reşiţa se desfăşoară Festivalul Internaţional de Teatru şi eu am o pisică. E neagră ca noaptea, afectuoasă, egoistă, jucăuşă. O cheamă Monika. La festival mă întâlnesc cu scriitori, regizori, actori importanţi. Desigur, văd câte două spectacole pe zi. Seara vorbim. Se face târziu. A doua zi, de dimineaţă, scriu despre ce am văzut pe scenă, în afara scenei, dar şi despre accidente, despre hoţi, politicieni, democraţie. Îi pun Monikăi mâncare în farfurioară şi apă proaspătă. Îi pun multă mâncare şi apă, pentru că, fiind festival, cu siguranţă voi ajunge acasă târziu.

Într-una din aceste zile, dimineaţa, când să-i pun pisicii bobiţe de hrană uscată în farfurie , am observat că nu mai am decât foarte puţine bobiţe pe fundul săculeţului. Practic, deloc. Monika este mofturoasă; nu mănâncă decât un fel de hrană. De firmă. Dacă îi dau altceva, preferă să sufere de foame, să tânjească şi să mă privească cu adânc reproş. Asta e, mă duc să-i cumpăr de la magazinul veterinar. Am plecat spre magazin şi a sunat telefonul. Încurcături la teatru. Trebuie rezolvate urgent! Am cumpărat un kilogram de hrană  pentru Monika şi am pus-o în geantă, lângă aparatul de fotografiat, lângă agendă, pixuri, markăre, cuter. Am o geantă cam grea de care nu mă despart aproape niciodată. Cu geanta pe umăr, cu mâncarea pisicii în geantă, am plecat să rezolv problemele. Am rezolvat. M-am întâlnit cu Matei Vişniec, cu regizori şi actori veniţi din ţară. Am vorbit despre starea culturii, starea naţiei, mitingurile din Piaţa Victoriei, despre democraţie, despre avangardă. Dar, n-am prea fost atent. Toată ziua am fost îngândurat, preocupat, îngrijorat. Eram proecupat de hrana pisicii, pe care o ştiam în geantă şi ştiam că trebuie să ajungă în farfurioara Monikăi. Am ajuns acasă pe la miezul-nopţii, chiar puţin după. Sigur că am fost certat. „Băi, nu ţi-e ruşine?! La ora asta se vine?! Unde-i mâncarea mea?”, spunea Monika mai ales din priviri şi din coadă.

La o discuţie amicală, Matei Vişniec a fost întrebat care a fost cea mai mare dificultate când a ajuns, în urmă cu 30 de ani la Paris. Păi, zice Vişniec, femeile! Eram singur, eram tânăr, eram frumuşel şi nu reuşeam... nimic. A fost urgenţa, dificultatea şi preocuparea principală din primele zile, săptămâni.  

De aceea zic, când mai vedeţi câte un om îngândurat, preocupat, la festival, la Paris, orişiunde, să nu credeţi că se gândeşte neapărat la democraţie, cultură sau la avangardă.