Mă trezesc cu gândul la tenis! De fapt, sunt curios să aflu ce-o fi făcut Simona Halep, azi-noapte, în Australia. E pentru prima oară că mă trezesc cu gândul la Simona Halep. Na, am avut şi alte priorităţi. Mă uit pe telefon, deschid şi calculatorul şi televizorul. Călare pe aparate. Sau ele pe mine! Să văd care-mi vorbeşte primul. La televizor, pe canalele de sport, e publicitate. Până mă conectez la calculator, telefonul mă anunţă: Meci uluitor la Melbourne! Simona Halep s-a calificat în optimi după un meci epuizant! Citesc scorul: 4-6; 6-4; 15-13. Şi nu ştiu ce-i 15-13 ăla. O fi fost tiebreak şi Simona a luat 15 puncte! Nu, văd că a fost vorba despre 15 ghemuri la 13 ghemuri pentu Simona! Un meci de 3 ore şi 44 de minute! OK, bravo Simona! Telefonul: bing-bing! Mă caută cineva pe mess. E o rudă prin alianţă. De vreo săptămână mă caută zilnic. Vrea să rezolve o problemă administrativă, de familie, care nu mă priveşte. Adică, mă priveşte foarte puţin. Dar, vrea să o rezolv eu, că aş avea o părere echilibrată. Bine, mă bag! Dar, insistă. Vrea să-mi spună părerea tuturor membrilor familiei, cu toate ramificaţiile! N-au o părere prea corectă! Pfff,... Nu mai vreau să mă bag! Insistă. Las telefonul şi mă ocup de pisică. Ies cu ea la geam, să văd cum e vremea. N-aş vrea să aflu de pe feisbuc că ninge, cum am păţit zilele trecute. Nu ninge. E vreme mohorâtă. Ceasul electronic de pe şcoală îmi spune, alternativ, ora, data şi temperatura: +3 grade Celsius. Numai bine de stat în casă cu centrala pornită. Telefonul: bing-bing! Primesc nişte urări de la Maica Domnului. Să dau mai departe la 14 prieteni, că-mi va purta noroc! Las telefonul şi trec la calculator să-mi scriu editorialul. Primesc notificările de pe mailuri. Le las pe mai târziu. Un prieten internaut îmi urează weekend fain! Îmi scrie în fiecare zi; bună dimineaţa, zi frumoasă, noapte bună! Sărbători fericte! Zâmbesc. Ca să nu-l înjur. Probabil că face asta la o listă întreagă de prieteni. Şi de mult timp. Să-l dau dracului? Eh, e şi el un om, are o bucurie cu jucăria asta de mess. Îl mai rabd. Dar nu-i răspund. Telefonul: bing-bing! De departe! Un alt membru al familiei are o părere despre problema administrativă. Sunt curios. Vorbim. Aşa şi-aşa, dar n-o să fie toţi de acord. Bine. Închid telefonul. Deconectez telefonul de la internet. Nu mai vreau să ştiu nicio părere! La televizor, o franţuzoaică vorbeşte pe tema sexului în artă. Mă interesează. Dar, franţuzoaica termină brusc. Emisiunea. Pisica, Monika, vrea atenţie. O las pe genunchii mei la calculator. Citesc că Aquacaraş are probleme. Aş putea să scriu un editorial despre Auquacaraş! Societatea e în pericol! Ha-ha! Să fim serioşi! Cine citeşte un editorial despre Aquacaraş!? Era o glumă! Am nişte idei. Îmi aduc aminte de prima mea descălecare la Reşiţa. Ar fi frumos să o descriu. Dar, nu! Uite, azi sunt proteste la Bucureşti şi prin oraşe. Zice că vor fi ample. Se face mobilizarea pe feisbuc. Ehei, ce mai proteste erau odată! Pe atunci participam şi eu. Susţineam o cauză. Problemele de atunci erau altele. Între timp s-au rezolvat, s-au pierdut ori s-au furat! De când mă ocup de jurnalism mai merg la proteste doar ca observator. Trebuie să observ şi să fi imparţial. Aşa scrie într-o carte de jurnalism. Visez. Visez cum ar fi să fiu imparţial. Naşpa! Nu merge. Merge doar să prezinţi, cât de cât echilibrat, părerile părţilor aflate în conflict. E bine aşa; te înjură şi unii şi alţii! Închid browserul. Auzi, mai lăsaţi-mă şi cu ideile mele! Nu mai vreau internet. Doar să mai citesc asta. Cineva a distribuit un articol amplu despre cum ne tâmpeşte internetul! Citesc. Băi, ce lung! Îmi vine o notificare. O recomandare de pe YouTube. Să ascult o melodie. Ceva cu Havana. O deschid, ascult, îmi place. Dar, n-am răbdare să o ascult toată. Un minut e foarte lung, trei minute, o veşnicie! Închid. Îmi aduc aminte de ce povestea profesorul Gheorghe Popovici de la universitate, zilele trecute, când am fost să-l sărbătorim pe Ioan Adamek, la 92 de ani. Pentru cine nu ştie, Ioan Adamek este pasionat de drumeţii. Spune că drumeţiile l-au ţinut sănătos şi optimist. Frumos! Mie îmi place ideea, dar nu mă pot ţine de drumeţii. N-am timp! Şi zicea Gheorghe Popovici că are o cunoştinţă, care are un copil de 4 ani. Copilul creşte cu tableta în mâini. E mereu pe jocuri şi e foarte priceput! Dacă i se ia tableta, ţipă, plânge, se ceartă. Nu poate trăi fără tabletă! Părinţii sunt îngrijoraţi, dar n-au ce face. Copilul s-a obişnuit! Ei, fir-ar să fie! Ia să închid eu şi calculatorul. Mă întind puţin pe spate şi visez. Monika vine lângă mine. E de acord. Îşi pune capul pe umărul meu şi toarce. Ce fain! Visez că am ieşit pe un deal. Pe la Moniom. Dar, cât poţi sta în poziţia asta, chiar dacă e weekend. Înţepeneşti. Aş vrea să văd măcar rezumatul meciului dintre Halep şi americanca Davis. E fain când câştigă ai tăi. Te confunzi cu ei şi te bucuri. Deschid calculatorul. Sună telefonul.
Mă trezesc cu gândul la tenis! De fapt, sunt curios să aflu ce-o fi făcut Simona Halep, azi-noapte, în Australia. E pentru prima oară că mă trezesc cu gândul la Simona Halep. Na, am avut şi alte priorităţi. Mă uit pe telefon, deschid şi calculatorul şi televizorul. Călare pe aparate. Sau ele pe mine! Să văd care-mi vorbeşte primul. La televizor, pe canalele de sport, e publicitate. Până mă conectez la calculator, telefonul mă anunţă: Meci uluitor la Melbourne! Simona Halep s-a calificat în optimi după un meci epuizant! Citesc scorul: 4-6; 6-4; 15-13. Şi nu ştiu ce-i 15-13 ăla. O fi fost tiebreak şi Simona a luat 15 puncte! Nu, văd că a fost vorba despre 15 ghemuri la 13 ghemuri pentu Simona! Un meci de 3 ore şi 44 de minute! OK, bravo Simona! Telefonul: bing-bing! Mă caută cineva pe mess. E o rudă prin alianţă. De vreo săptămână mă caută zilnic. Vrea să rezolve o problemă administrativă, de familie, care nu mă priveşte. Adică, mă priveşte foarte puţin. Dar, vrea să o rezolv eu, că aş avea o părere echilibrată. Bine, mă bag! Dar, insistă. Vrea să-mi spună părerea tuturor membrilor familiei, cu toate ramificaţiile! N-au o părere prea corectă! Pfff,... Nu mai vreau să mă bag! Insistă. Las telefonul şi mă ocup de pisică. Ies cu ea la geam, să văd cum e vremea. N-aş vrea să aflu de pe feisbuc că ninge, cum am păţit zilele trecute. Nu ninge. E vreme mohorâtă. Ceasul electronic de pe şcoală îmi spune, alternativ, ora, data şi temperatura: +3 grade Celsius. Numai bine de stat în casă cu centrala pornită. Telefonul: bing-bing! Primesc nişte urări de la Maica Domnului. Să dau mai departe la 14 prieteni, că-mi va purta noroc! Las telefonul şi trec la calculator să-mi scriu editorialul. Primesc notificările de pe mailuri. Le las pe mai târziu. Un prieten internaut îmi urează weekend fain! Îmi scrie în fiecare zi; bună dimineaţa, zi frumoasă, noapte bună! Sărbători fericte! Zâmbesc. Ca să nu-l înjur. Probabil că face asta la o listă întreagă de prieteni. Şi de mult timp. Să-l dau dracului? Eh, e şi el un om, are o bucurie cu jucăria asta de mess. Îl mai rabd. Dar nu-i răspund. Telefonul: bing-bing! De departe! Un alt membru al familiei are o părere despre problema administrativă. Sunt curios. Vorbim. Aşa şi-aşa, dar n-o să fie toţi de acord. Bine. Închid telefonul. Deconectez telefonul de la internet. Nu mai vreau să ştiu nicio părere! La televizor, o franţuzoaică vorbeşte pe tema sexului în artă. Mă interesează. Dar, franţuzoaica termină brusc. Emisiunea. Pisica, Monika, vrea atenţie. O las pe genunchii mei la calculator. Citesc că Aquacaraş are probleme. Aş putea să scriu un editorial despre Auquacaraş! Societatea e în pericol! Ha-ha! Să fim serioşi! Cine citeşte un editorial despre Aquacaraş!? Era o glumă! Am nişte idei. Îmi aduc aminte de prima mea descălecare la Reşiţa. Ar fi frumos să o descriu. Dar, nu! Uite, azi sunt proteste la Bucureşti şi prin oraşe. Zice că vor fi ample. Se face mobilizarea pe feisbuc. Ehei, ce mai proteste erau odată! Pe atunci participam şi eu. Susţineam o cauză. Problemele de atunci erau altele. Între timp s-au rezolvat, s-au pierdut ori s-au furat! De când mă ocup de jurnalism mai merg la proteste doar ca observator. Trebuie să observ şi să fi imparţial. Aşa scrie într-o carte de jurnalism. Visez. Visez cum ar fi să fiu imparţial. Naşpa! Nu merge. Merge doar să prezinţi, cât de cât echilibrat, părerile părţilor aflate în conflict. E bine aşa; te înjură şi unii şi alţii! Închid browserul. Auzi, mai lăsaţi-mă şi cu ideile mele! Nu mai vreau internet. Doar să mai citesc asta. Cineva a distribuit un articol amplu despre cum ne tâmpeşte internetul! Citesc. Băi, ce lung! Îmi vine o notificare. O recomandare de pe YouTube. Să ascult o melodie. Ceva cu Havana. O deschid, ascult, îmi place. Dar, n-am răbdare să o ascult toată. Un minut e foarte lung, trei minute, o veşnicie! Închid. Îmi aduc aminte de ce povestea profesorul Gheorghe Popovici de la universitate, zilele trecute, când am fost să-l sărbătorim pe Ioan Adamek, la 92 de ani. Pentru cine nu ştie, Ioan Adamek este pasionat de drumeţii. Spune că drumeţiile l-au ţinut sănătos şi optimist. Frumos! Mie îmi place ideea, dar nu mă pot ţine de drumeţii. N-am timp! Şi zicea Gheorghe Popovici că are o cunoştinţă, care are un copil de 4 ani. Copilul creşte cu tableta în mâini. E mereu pe jocuri şi e foarte priceput! Dacă i se ia tableta, ţipă, plânge, se ceartă. Nu poate trăi fără tabletă! Părinţii sunt îngrijoraţi, dar n-au ce face. Copilul s-a obişnuit! Ei, fir-ar să fie! Ia să închid eu şi calculatorul. Mă întind puţin pe spate şi visez. Monika vine lângă mine. E de acord. Îşi pune capul pe umărul meu şi toarce. Ce fain! Visez că am ieşit pe un deal. Pe la Moniom. Dar, cât poţi sta în poziţia asta, chiar dacă e weekend. Înţepeneşti. Aş vrea să văd măcar rezumatul meciului dintre Halep şi americanca Davis. E fain când câştigă ai tăi. Te confunzi cu ei şi te bucuri. Deschid calculatorul. Sună telefonul. 
RSS Feed