Articol

Iată-mă, din nou, înaintea unei călătorii. Unul din lucrurile bune de gustat în viaţă. Un drum, cu avionul, la vreo 3000 de kilometri de casă, pe o insulă fabuloasă de la marginea Europei, cu un popor aventuros care, de-a lungul istoriei destul de recente, a colonizat teritorii de pe tot globul pământesc, voind, parcă, să cucerească Lumea. Englezii, cu orgoliul lor, cu spiritul întreprinzător şi conservator(!), trăiesc în acea insulă, iradiind în spaţiu şi timp un fel de a fi unic, imposibil de definit, însă posibil de intuit. Englezii, care, cu limba lor au reuşit ceea ce n-au reuşit cu pasul, caii, corăbiile, avioanele, maşinăriile, armele... Limba engleză a reuşit ce n-au reuşit englezii, să cucerească aproape întreaga lume, plus lumea virtuală. Şi, culmea, tocmai poporul acesta expansiv este cel care a dat primul semnalul reîntoarcerii în propriile limite geografice (şi culturale), simţind, poate, că îşi pierde identitatea. Vezi brexit. Pe această nelinişte au croşetat politicienii englezi şi, iată, au promis că le dau Anglia înapoi englezilor! Tare asta, pentru că ne aminteşte, desigur, de sloganul cunoscut din campaniile electorale româneşti: Vom da România înapoi românilor! Iată-i pe englezi, vrând să-şi ia Anglia înapoi. Să şi-o ia acasă. Acasă din Europa. Lucru destul de greu de realizat, având în vedere că Anglia e plină cu indieni, pakistanezi, africani, est-europeni etc. Dar s-au speriat oamenii de globalizare şi poate consideră că e mai confortabli să se adune ei de ei, cei care se simt mai asemănători.

Bun aşa, aceasta e Anglia pe care o voi întâlni şi sunt curios să o revăd. Să încerc să-mi dau seama dacă s-a schimbat ceva şi pe stradă, în magazine, pe terase, în cluburi. Dar, mai întâi, călătoria cu avionul.

Am plecat din România din aeroportul Traian Vuia, din Timişoara. Ger. Undeva la minus 8 grade Celsius, de simţeam blugii pe picior ca o tablă rece. În aeroport, puhoi de lume. Pe tabelul de afişaj al zborurilor, ceva nou. Nou faţă de călătoriile anterioare. Plecau două avioane spre Londra, la interval de 15 minute. Deci, călătoreşte lumea, călătoreşte! Un avion, cam 200 de locuri, deci, undeva la 400 de români plecau deodată spre Londra. Hai, să fi fost şi vreo câteva zeci de englezi care se întorceau acasă. Am şi văzut două fete cu văl musulman. Dar, cine ştie, poate erau şi acelea timişorence. Din Reşiţa, sigur, nu erau, căci nu le cunosc şi, lucru ştiut, în Reşiţa fiecare se cunoaşte cu fiecare, de pe stradă şi de pe feisbuc. 

Dezbrăcat, aruncat obiectele în tavă, trecut prin poarta care piuie la obiectele metalice. Au piuit capsele de la blugi. Cred. Am fost pus să trec de două ori, tot piuituri. Pentru prima oară am fost controlat corporal, cu detectorul de metale şi cu palma. Un bărbat m-a cercetat cu atenţie, centimetru cu centimetru. A fost aproape un masaj. Totuşi, se pare că au fost capsele. Suspectul poate să treacă. Am stat vreo 20 de minute în sala de aşteptare. Apoi, îmbarcarea. Avionul era complet plin, niciun loc liber. Ne-am pus bagajele, ne-am aşezat în fotolii. Atunci, ne-a vorbit căpitanul. Zicea că n-avem permisiunea de decolare, că la Londra e ceaţă şi e imposibil de aterizat. O să aşteptăm în jur de o oră, poate mai mult, până se ridică ceaţa. Pff, nasol. Fotoliul cam înghesuit, cel puţin eu presez cu genunchii spătarul din faţă. Să stai aşa, imobilizat, o oră, e un chin. Aveam loc la geam. Lângă mine, o fătucă de vreo 16-17 ani, tăcută, cu nasul în iPhone. Lângă fată, pe locul dinspre culoar, o bunicuţă cu nasul în tabletă. Hmm, nu mai e ca pe vremuri, în tren, când aflai poveşti de viaţă. Fiecare cu lumea lui virtuală. Noroc că mi-am luat ceva de citit. În sfârşit, căpitanul (i-am reţinut numele, dacă tot s-a prezentat şi şi-a cerut scuze, de mai multe ori, pentru întârziere - Szabo Peter), a primit veşti bune. Se poate ateriza la Londra. Am pornit. Drumul, două ore şi jumătate, a fost presărat cu nişte zdruncinături, de la turbulenţe atmosferice. 

Am apucat să schimb două vorbe şi cu colegele de zbor de lângă mine. Că nu mă las! Unde mergeţi, cu ce ocazie? Fata mergea la soră-sa, măritată la Coventry, iar bunicuţa, la copii şi nepoţi, la Birmingham. Fata din Mediaş, bunicuţa de la Arad. Avionul a început să coboare şi ne-am trezit într-o mare de ceaţă. Direct din ceaţă, buf, pe asfaltul pistei de aterizare. Aplauze furtunoase! Oamenii s-au defulat. Ce fain! Am scăpat şi de data asta! Fata şi bunicuţa aplaudau ca la teatru. Bunicuţa a zis: După cât de tare au aplaudat, se vede cât le-a fost de frică! Na, las că-i bine! Sărbători fericite! 

Am ieşit din avion. Plus 8 grade Celsius. Mi se părea foarte cald. Londra m-a întâmpinat cu căldură şi, conform tradiţiei, cu ceaţă.