Articol

La Reşiţa trăieşte, munceşte şi iubeşte un personaj de poveste. E chirurgul Romeo Dumitrescu, un flăcău atletic, trecut bine de vârsta tinereţii, însă, cu o energie de adolescent. Şi nu numai energia fizică debordantă este a unui tânăr, ci şi atitudinea mentală faţă de lume şi viaţă este cea a unui om care trăieşte febrilitatea începuturilor, aceea a unui adolescent încântat de provocările vieţii, gata să descopere lucruri noi, gata să se perfecţioneze în domenii care îi stârnesc ineresul. Uşor fanfaron, dar nu prea mult, atât cât îi stă bine unui tânăr fălos din Banat, cu o încredere uriaşă în forţele proprii, preocupat de ştiinţe, arte, de înţelegerea lumii. De fapt, în ceea ce priveşte înţelegerea lumii şi a rosturilor ei, Romeo Dumitrescu dă senzaţia că le-a şi descoperit şi vrea să le împărtăşească şi altora. Înţelegerea sa este una senină, creştină, uşor mistică. Posibil ca şi din această seninătate să-i vină nestrămutata încredere în sine, în sensul că unui om nu numai că îi este oferită posibilitatea de a se perfecţiona continuu, ci chiar poate atinge perfecţiunea!

Îl cunosc pe Romeo Dumitrescu de aproape 20 de ani, de la începutul anilor 2000, când era deja un reputat chirurg şi se reapucase, de curând, de cântat la vioară, pasiune a tinereţii, abandonată în favoarea studiilor medicale. Atunci, aproape că se legase o prietenie între noi, mă invita des pe la el acasă, unde filozofam la ceas de seară, în faţa unui pahar (două), de esenţe rafinate. Erau discuţii încântătoare pe care, am impresia, eu le-am abandonat, parţial din cauză că pe atunci lucram la radio şi aveam un program încărcat şi imprevizibil, parţial pentru că, teoretic, eram de acord cu ideea sa de luptă şi perfecţionare continuă, dar nu puteam ţine pasul cu el, eu fiind un filozof mai contemplativ. În plus, zona mistică pe mine mă interesa doar ca subiect de studiu şi sursă de literatură.

De atunci, Romeo Dumitrescu şi-a urmat cursa neîntreruptă de perfecţionare. De unde, în acei ani cam scârţâia din vioară, a ajuns să se întreacă pe sine şi să interpreteze remarcabil compoziţii muzicale foarte dificile. Nu sunt vreun specialist care să dea note de interpretare muzicală, dar simt că e din ce în ce mai bun. Mai bun ieri ca alaltăieri, mai bun astăzi decât ieri. De atunci a făcut sute de operaţii chirurgicale, unele de excepţie. De atunci a făcut şi politică, tot din dorinţa sa de ascensiune, din dorinţa de a le arăta oamenilor binele şi răul şi de a-i îndruma către bine. Problema este că în politică, spre deosebire de credinţa creştină, binele şi răul sunt atât de amestecate, încât, cu greu pot fi separate, uneori, chiar, se confundă, iar ceea ce este rău este proclamat drept bine. Aşa că Romeo Dummitrescu, anul trecut, a abandonat politica. Într-un fel, se poate spune că a fost eliminat. Cine ştie, poate, dacă ajungea în Parlament sau în Guvern, ceea ce îşi dorea, aveam de câştigat. Dar, în politică nu sunt doriţi oamenii cu femitate de oţel inoxidabil, acolo e bine să ai elasticitatea unei roţi de tractor! Destul de elastică să treacă prin gropi, destul de fermă să treacă peste capul unui adversar, să-l zdrobească. Totuşi, nu e politica pentru Romeo Dumitrescu, zic.

Şi mai am de relatat o scurtă întâmplare cu inoxidabilul Romeo. Anul trecut a făcut un cancer la rinichi. Am aflat că s-a operat singur! Nu ştiu exact ce înseamnă asta, dar, presupun că şi-a pus singur diagnosticul şi a coordonat operaţia unui alt medic. Dar, ceea ce este greu de crezut este că a doua zi după ce şi-a scos rinichiul, a efectuat vizita obişnuită prin saloanele secţiei de chirurgie a spitalului din Reşiţa. Nu e poveste, l-am văzut eu. Iar în a treia zi de la operaţia sa, a operat un pacient. Deci, Romeo Dumitrescu nu e normal! E un paranormal, care, acum, aleargă săptămânal în afara Reşiţei, zeci de kilometri. Când mai are timp să opereze, să exerseze la vioară, să-şi organizeze seratele de artă şi ştiinţe de la domiciliul său, dracu’ ştie (scuze, mi-a scăpat, mai în spiritul articolului ar fi: Dumnezeu ştie!). Mie i se pare că omul acesta e un fenomen neobişnuit al naturii. Un fel de inoxidabil paranormal!

Am scris aceasta şi din admiraţia pe care mi-a câştigat-o Romeo Dumitrescu, dar şi din stima faţă de aceşti oameni excepţionali care sunt chirurgii. Oameni care se întâlnesc zilnic cu viaţa şi cu moartea. Şi, uneori, cu instanţa de judecată. Fie pentru că au greşit o dată, fie pentru că cineva crede că au greşit