Articol

De câte ori se vorbeşte despre iubirea dintre două persoane de acelaşi sex, şi în ultima vreme se vorbeşte relativ mult, mă scutur ca de un gând nedorit şi trec repede la alte gânduri. Mai ales că toate iubirile mele au fost feminine. Aproape toate. Cu excepţia iubirilor de familie, care sunt de altă natură. Vorbesc şi despre iubirile secrete, majoritatea copilăreşti, despre care nimeni, afară de mine, nu ştie nimic. Iubiri din acelea în care simpla prezenţă a unei anumite făpturi îmi făcea viaţa mai frumoasă, indiferent de faptul că ploua, ningea sau era caniculă. Mai mult, de exemplu, iubirea mea secretă, Nuţi, din clasa a VI-a, când eu eram într-a V-a, m-a făcut să fiu ataşat de zăpada moale, umedă, şi de lumina becurilor incandescente ce cade pe suprafaţa zăpezii. Ori de roirile de ninsoare ce se ivesc, noaptea, din nimicul negru, în sfera de lumină a unui bec incandescent de la colţul străzii. Aceasta pentru că iubirea mea faţă de Nuţi a durat o iarnă.

Şi aşa a fost iarna aceea, când îi urmăream paşii lui Nuţi pe străzile Reşiţei, seara, când ieşeam de la cursuri, cu ninsori şi zăpezi molatice. Căci, în clasa a V-a am făcut cursuri după-amiază şi terminam orele pe la şapte-opt seara, când, iarna, era întuneric. Şi ningea moale. Din păcate, acum nu mai vezi becuri incandescente pe stradă, aşa că şi emoţiile mele, alimentate din acele amintiri, s-au mai rărit. Zic, din păcate, pentru memoria mea afectivă, pentru că altfel, probabil, e bine că s-au inventat becuri mai economice. Dar, după cum bine ştim, nici iernile nu mai sunt ca altădată!

Tot în clasa a V-a, l-am cunoscut pe Enisei. A apărut în clasă mai târziu, adică nu de la începutul anului, fiind transferat de la altă şcoală. Era un băiat suplu, cu muşchi ca nişte frânghii, cu pielea smeadă, păr şaten deschis şi ochii verzi. Atunci, nu prea ştiam eu de Apollo, dar, în mintea mea cam aşa trebuia să fi arătat zeul frumuseţii masculine. Şi, nu era vorba neapărat de frumuseţea exterioară. Ci, avea lumină în ochi şi o luminoasă bucurie de a trăi. Din momentul în care a apărut, în afară de Nuţi, pe care o iubeam nebuneşte şi o visam consecvent, am început să merg cu bucurie la şcoală, şi pentru că urma să mă întâlnesc cu Enisei. Şi pentru că iubirile se atrag, nu ştiu cum, ne-am nimerit şi împreună în bancă. Nu învăţa cine ştie ce Enisei, iar la gramatică era praf. Aşa că, el este băiatul pentru care am luat bătaie de la profa de limba română, tovarăşa Ivanov. Enisei era la tablă, nu ştia nimic şi eu m-am apucat să-i suflu cu înverşunare cum se conjugă verbul „a trăi”. M-am expus atât de vizibil, încât profa s-a enervat şi m-a scos pe mine la tablă. Am ştiut răspunsurile, dar asta n-a mai contat, dimpotrivă, pare că s-a enervat şi mai tare, drept pentru care a început să-mi tragă la palme. Şi nu se mai oprea, astfel că m-am scăpat pe mine. Relativ discret, pe un singur crac de pantalon, dar, oricum, jenant. Bun, pe urmă profa mi-a trecut nota 1 (unu) în carnet. Culmea, că nu eram foarte nenorocit. Am făcut şi eu un mic sacrificiu pentru prietenul meu Enisei! Mai târziu, am aflat că tovarăşa Ivanov, spaima elevilor, nu mi-a trecut nota şi în catalog. Adevărul e că mă simpatiza. Şi, cei care se simpatizează se mai şi tachinează! Eram şi cel mai bun la limba română. Aşa că simpatia reciprocă, cu tovarăşa Ivanov, dar şi prietenia plină de emoţii copilăreşti, cu Enisei, a continuat. Cu Enisei a continuat doar până la sfârşitul anului. Atunci, el a plecat din şcoala noastră. Familia lui, o familie foarte credincioasă, de baptişti, se mutase şi Enisei s-a transferat în altă parte. M-am consolat, pentru că viaţa de elev era tumultoasă, mereu apăreau noi prietenii, noi iubiri.

După armată, am revenit la Reşiţa, la casa părintească de pe Rândul II, şi, surpriză! Enisei locuia la o mătuşă a sa, la două case distanţă de mine! Era la fel de suplu, la fel de frumos, numai că era palid şi foarte trist. Nicio lumină în ochii verzi. Ieşea din casă la marginea din vale a străzii şi privea peste oraş, privea la furnale. Pe atunci erau două furnale şi funcţionau. Am vorbit cu el. Avea dureri de stomac insuportabile. Şi m-a întrebat îndurerat, cerşindu-mi, parcă, ajutorul: Cine dă durerile astea îngrozitoare? Şi de ce? Medicii m-au trimis acasă şi nu mi-au făcut nimic! I-am spus că sigur medicii vor găsi o soluţie şi că, până la urmă, totul va fi bine! Pe atunci, eram şi eu adeptul filosofiei că dacă încă nu e bine, înseamnă că nu ai ajuns la urmă. Sigur că avea cancer. La sfârşitul aceleiaşi săptămâni, Enisei a murit. N-a fost bine. De atunci, am altă filosofie, relativ optimistă; dacă e bine, e bine! Înseamnă că încă n-ai ajuns la urmă!