Articol

Întâlnirea mea cu muzica populară s-a petrecut târziu. În copilăria mea dintr-n sat nemţesc din pusta timişeană, ruga satului era „Chirvait”, adică Kirchweih, şi muzica de la Căminul Cultural, atunci când se adunau toţi nemţii, dar şi românii şi ungurii, la sărbătoarea satului se cântau polci, valsuri şi tangouri. Muzica aceea nu-mi plăcea în mod deosebit, dar, tatăl meu mă obliga să merg la dans „că numa' aşa faci cunoştinţă cu fete”! La început a fost o corvoadă, însă, după un timp, când am prins paşii,… au început să-mi placă şi fetele! Şi valsul chiar e fain, îţi dă senzaţia de zbor! Pare greu de crezut, însă, în amosfera aceea rurală şi profund germană, eu iubeam rockul. Încă din copilărie.

Să vă spun cum de s-a întâmplat aşa ceva. Eram prieten cu Jozsi (citeşte Ioji), care era cu un an mai mare ca mine şi locuia aproape, peste grădină. Practic, fundul grădinii lui dădea în stradă, în faţa casei mele. Ne întâlneam zilnic, când eram mai mici, să ne jucăm de-a indienii, să ne facem colibe. Când am mai crescut şi eram elevi la Reşiţa ne întâlneam în vacanţă să ne jucăm cu mingea şi să ascultăm muzică. Treaba e că în casa lui Ioji se asculta Radio Europa Liberă. Iar la Europa Liberă, Cornel Chiriac avea o emisiune de muzică, în special de rock. Ioji ştia multe despre Jimmy Hendrix, Janis Joplin, de The Beatles. Chiar şi despre timişorenii de la Phoenix! Îmi povestea cu însufleţire despre aceşti mari interpreţi, de mari formaţii, şi venea cu radio-casetofonul pe care înregistrase melodii rock. Aşa am ajuns să fredonez pe stradă, nu „Alunelul”, ci „Cry Baby” ori „Yellow Submarine”! Pe atunci, singura legătură cu muzica populară era datorată lui nea Nicu (citeşte nia Nycu), care cânta jalnic la saxofon, dar avea notorietate pe mai multe străzi din sat.

Desigur, toată această atmosferă am adus-o cu mine şi la Reşiţa, unde am continuat să ascult rock şi să să mă împrietenesc cu rockeri. Muzica populară era departe de mine. Era pentru „ţărani”! Peste ani, când am ajuns reproter la Radio Reşiţa, am fost nevoit să prezint şi emisiuni de muzică populară, manifestându-mi aceeaşi „distanţă” faţă de „muzica ţărănescă”. Până când, regretatul Gelu Ghera, o „voce de aur” a radioului reşiţean, bun cunoscător de folclor, m-a luat deoparte şi mi-a explicat că există mai multe niveluri de muzică populară, că există şi cântece de duzină, dar şi capodopere. Că există interpreţi modeşti şi mari interpreţi. Astfel, fără să ajung vreun specialist în folclor, am ajuns, totuşi, să înţeleg, să simt, frumuseţea unor cântece populare, a unor versuri cu înţelesuri frumoase sau, chiar, adânci. Cu muzica populară m-am împăcat, dar cu muzica de cor, neam! Nici n-am fost în corul clasei, nici n-am ascultat muzică de cor, căci mi se părea plictisitoare. Aici s-a petrecut „alt fenomen”! Din întâmplare am ajuns în preajma Asociaţiei Culturale Reşiţa Română, care, la un moment dat, n-a avut altă treabă decât să reînvie tradiţiile corale din Reşiţa Română. Foarte bine, treaba lor. Eu eram prin preajmă, mai ajutam câte ceva, mai scriam despre ce se întâmplă, ca fenomen, dar „să nu-mi băgaţi mie pe gât muzică de cor”, am zis! Până când, într- seară, m-a prins Corul „Katharsis” din Caransebeş, cu muzica lor stranie, celestă, bizantină, şi am rămas. Am rămas cu ochii în tavan şi gura căscată. Pe urmă, i-am acultat şi pe alţi popi cântând, şi alte coruri, şi nu mi-au displăcut. E ceva, e multă vibraţie şi multă putere când se adună şi se înalţă mai multe voci la un loc.

Aseară, când Corala „Lira 2000” din Reşiţa a cântat „În casa Tatălui Meu”, m-a apucat aşa o jale şi o toropeală plăcută, aşa un dulce chin, de parcă ascultam mesajul morţilor care mă convingeau că ce bine o să fie! M-a apucat o mare milă de ei dar, un pic, şi de mine! Cum să vă spun mai simplu, a fost foarte frumos!