Ponta

Aşa grăia cu puţin timp în urmă un parlamentar pesedist referindu-se la plecările din partid ale unor colegi. Că nu din dragoste pentru Victor Ponta şi-au îndreptat paşii spre Pro România, ci din ură faţă Liviu Dragnea. Altfel spus, au trebuit să aleagă dintre două rele. Şi au ales, deşi nu sunt siguri că au făcut alegerea cea mai bună.

Atunci când nu mai ești în funcția de pe care oamenii te priveau cu respect, cu nedisimulată sau falsă bucurie, ți se deschideau ușile și portiera din spate a mașinii escortată de sepepiști, când nu te mai salută toți cei care se aplecau până la pământ în fața ta, iar prietenii, pe care îi credeai cei mai buni din lume, ți-au pierdut numărul de telefon, viața începe să devină altfel decât ai perceput-o în momentele de glorie.

Victor Ponta a ajuns la mâna colegilor de partid. Chiar și a acelora din coaliția de guvernare. Dar și la vorba rostită seara în studiorile de televiziuni de analiștii politici și de ziariștii care îl toacă mărunt, zi de zi, ceas de ceas, ca pe frunzele de dovleac și de sfeclă ce se dau la rațele din bătătură. De câteva luni, e în centrul atenției și ține capul de afiș al ziarelor care duc lipsă de știri pe timpul verii.

Nu știu dacă Victor Ponta este cel mai deștept premier pe care l-am avut în ultimii 25 de ani și un pic. La câți prim-miniștri s-au perindat la conducerea guvernelor, mi-e  greu să fac o ierarhizare a celor care ne-au dat lecții de inteligență sclipitoare și au făcut dovada capacității de a conduce țara. Din acest motiv, pe unii i-am și uitat între timp.

Am văzut-o săltată de mascați la o oră de maximă audiență, purtată cu cătușe ca pe o infractoare periculoasă, urcată și coborâtă din dubă, plimbată prin fața camerelor de luat vederi, înghesuită într-o cameră a arestului bucureștean care colcăia de gândaci și unde o pătură veche ținea loc de ușă la veceul turcesc.