Editoriale

Chiar astăzi, am deschis o postare de pe fluxul FB şi am nimerit într-un blog. Bloggerul făcea un sondaj printre cititorii săi cu privire la oraşul din România în care le-ar plăcea să trăiască. Omul, cu bun simţ, recunoştea că nu e un studiu sociologic ştiinţific, ci o discuţie mai largă între prieteni. Şi i-au răspuns sute de cititori, menţionând peste 500 de oraşe.

Pentru cineva care ajunge întâmplător în Reşiţa şi nu ar cunoaşte prea multe despre municipiul reşedinţă de judeţ, lucrurile ar părea stranii, aşa cum i s-a întâmplat unui turist pe care, întâmplător, l-am cunoscut zilele trecute printr-un prieten comun. Un bărbat între două vârste, din judeţul Călăraşi, destupat la minte şi bun de gură.

Zilele trecute am reîntâlnit un om dintr-un mic orăşel bănăţean. Tipul activistului cu şapcă proletară, dinamic, repezit în vorbă şi patriot. Este trup şi suflet cu ţara, este indignat faţă de jaful avuţiei naţionale şi, în general, este revoltat în faţa tuturor nedreptăţilor.

Învăţământul românesc a ajuns de tot rahatul de când la conducerea acestei ţări se perindă tot felul de tembeli, de oameni lipsiţi de viziune, care au reuşit în viaţă nu pentru că au învăţat pe când erau la şcoală, ci pentru că au intrat în politică.

M-am trezit, aşa, dintr-o dată, râzând. Pentru că mi-am adus aminte de o poveste. E de bine, pentru că aceasta dovedeşte că oricât de stresat şi nemulţumit ai fi, mai există resurse de amuzament şi bună dispoziţie chiar şi venind din trecut. Nu înseamnă că prezentul nu oferă motive de râs.