Articol

Doi băieţei, cam de aceeaşi vârstă, locuiau pe aceeaşi stradă şi se şicanau reciproc. Când era vorba despre vreun meci de fotbal, fiecare din cei doi devenea, automat şi de la sine înţeles, căpitanul care îşi alegea jucătorii şi, desigur, erau adversari. La fel şi când se jucau alte jocuri de echipă, erau mereu în tabere adverse şi se concurau. Unele jocuri fiind jocuri de luptă, în care cowboyii se confruntau cu indienii sau dacii cu romanii, băieţii au ajuns să se şi bată, fără ca vreunul să fi fost învingător cert, pentru că erau de forţe relativ egale. Sau, dacă azi învingea unul, mâine celălalt era câştigător. Concurenţa destul de aspră dintre cei doi devenise un lucru obişnuit pe strada noastră şi părea că nu se va încheia niciodată. Poate doar, când copiii urmau să crească mari, să se maturizeze.

Însă într-o zi, când, să zicem, băiatul Ionel s-a dus acasă cu un ochi umflat de adversarul său Gigel, a intervenit tatăl lui Ionel şi i-a tras vreo două peste ceafă lui Gigel. Mama lui Gigel a declarat că intervenţia tatălui lui Ionel asupra fiului ei, Gigel, este o agresiune de neacceptat şi a călcat în picioare florile din faţa casei vecinilor. Neagră de supărare, mama lui Ionel a lovit câinele lui Gigel, care scăpase pe stradă. Tatăl lui Gigel, care, vorba nevesti-sii, până atunci stătuse ca un bleg, a hotărât că e cazul să îşi manifeste prezenţa şi simţul dreptăţii, prin urmare a otrăvit pisica familiei... adverse.

Şi aşa a început războiul între cele două familii. Geamuri sparte, capete sparte, bătăi cu pari, furci şi topoare. Între timp, vecinii au început să se certe, pentru că nu reuşeau să stabilească cine a început primul.