Articol

Ne-am distrat, acum câteva zile, cu poetul Iacob Roman, cu criticul Gheorghe Jurma, şi cu alţi membri ai cenaclului Semenicul, pe seama „folclorului nou”, care era „nou” prin anii '50, '60, ai secolului trecut. Sigur, ne-am distrat, dar nu ne-am bătut joc, fiindcă orice lucru vechi, chiar şi nişte versuri naive sau, chiar, tâmpiţele, odată cu trecerea timpului capătă o patină de autenticitate, privite în contextul istoric. Şi, povestind eu despre baracamentele şi blocurile din Reşiţa de odinioară, l-am stârnit pe Iacob Roman, cel care ştie câte un vers, o strofă, o poezie întreagă ce se potriveşte fix cu contextul discuţiei. Iacob Roman, am mai spus-o, are o memorie de elefant, recită „din cap” sute de poeme din toţi poeţii cunoscuţi, plus alţii necunoscuţi, dar şi cam din toate baladele populare de care am auzit vreodată.

Şi zice Iacob:

Genială poezeaua, plină de foc, avânt revoluţionar şi respect faţă de directorul de sucursală, desigur, un comunist de omenie. După ce Iacob Roman a încasat laudele binemeritate, mi-am adus aminte de o altă poezeauă din folclorul nou, auzită tot de la Iacob, una care, pe lângă grija faţă de producţia de oţel, are şi o componentă romantică accentuată. Aceasta, clar, o concurează pe prima:

Şi, mărturisesc cu sinceritate că, ajungând seara acasă, plin de avânt şi voie bună, am căutat pe YouTube, celebrul cântec din aceeaşi epocă, „Macarale”. OK, acum, ni se pare de râs, dar, gândiţi-vă că, pe atunci, artiştii, ascultând îndemnurile înţelepte ale Partidului Comunist, chiar aşa scriau, aşa visau, aşa cântau. Unii din interes, să se pună bine cu regimul, alţii cu naivitate infantilă.

Aici, îmi iau rămas bun de la dumneavoastră, stimaţi cititori, cu romanticele versuri din finalul cântecului „Macarale”, interpretat de grupul Trio Grigoriu. O, da! De câte ori văd singura macara care a mai rămas pe cerul Reşiţei, la blocul neterminat al lui Nelu Popa, îmi vine în minte această melodie şi versurile de neuitat: