Articol

Petru Galiş este născut într-un sat pe râul Mureş, la limita neoficială dintre Banat şi Ardeal. Şi-a trăit anii tinereţii şi maturităţii la Reşiţa, ca profesor de arte plastice, şi se consideră reşiţean, deşi, în ultimii 28 de ani a locuit la Timişoara, unde se află stabilit şi acum. Chiar zilele trecute, mi-a mărturisit că, pentru a-şi rezolva o problemă, a fost sfătuit să apeleze la un prieten. Ce să fac, domnule, toţi prietenii mei au rămas la Reşiţa, a răspuns Galiş. Lui Petru Galiş i se mai spune şi „profesorul” sau, în adresare directă, „dom' profesor”, pentru că a fost îndrumătorul a mai multor generaţii de pictori, la Reşiţa. De fapt, a fost inventatorul a mai multor generaţii de pictori, pentru că el le-a creat. În jurul său s-au adunat ucenicii, ca fluturii la lumină. Şi, ce?! Mare lucru! Veţi spune unii dintre dumneavoastră, dintre cei pe care nu-i interesează pictura! Acuma, recunosc, nu-i chiar aşa un lucru de ruşine să nu te intereseze pictura. Marea majoritate a oamenilor nu este intereseată de pictură sau este interesată doar puţin de tot. Cunosc oameni frecventabili, chiar onorabili, care nu sunt interesaţi de pictură. Sunt interesaţi de sport, de maşini, de muzică, dans, ceasuri, flori, şah, poezii, telefoane, timbre, şepci, câini, porumbei, de flori, de călătorii etc. Foarte frumos şi respectabil! De aceea zic că marele merit al profesorului Galiş nu a fost acela că a creat câteva generaţii de pictori la Reşiţa, deşi, nu-i puţin lucru! Ci, este acela că i-a învăţat pe ucenicii săi să se bucure de lume. Îmi aduc aminte şi acum de prima oră de curs, la secţia pictură, cu profesorul petru Galiş, la Şcoala Populară de Artă Reşiţa.

Petru Galiş ne-a spus atunci cam aşa:

„Vă felicit că aţi ales să urmaţi cursurile de pictură ale Şcolii Populare de Artă. Nu promit că o să fac pictori din voi, dar, vă promit că până la sfârşitul celor trei ani de cursuri, poate şi mai devreme, o să vă învăţ să vedeţi lumea colorat! Ştiu că aveţi probleme acasă, la serviciu, ştiu că cei mai mulţi dintre voi vedeţi Reşiţa ca un oraş trist, afumat, prăfuit, murdar. Vedeţi dumneavoastră, de cele mai multe ori, oamenii caută motive de tristeţe, care nici nu sunt greu de găsit. Sunt la tot pasul. Există, însă, şi motive de bucurie, poate, mai ascunse, dar, dacă avem parte de un îndrumător, aşa cum am avut şi eu parte, o să vedeţi că le putem găsi împreună. O să vedeţi că un perete gri, nu e pur şi simplu gri, ci pe el se reflectă umbre şi lumini fine, colorate. Poate umbra verzuie a unor frunze, poate o pată de muşchi sau de umezeală, poate lumina caldă a unui trunchi de copac sau lumina rece a unui geam de la bloc. Şi dacă un perete aparent cenuşiu poate fi atât de spectaculos, de frumos chiar, vă daţi seama câte alte lucruri colorate puteţi să descoperiţi şi să vă bucuraţi de ele!”

Cu toate că atunci nu am crezut în discursul lui Petru Galiş, cu timpul, mi-am dat seama câtă dreptate a avut. Şi că există întotdeauna motive de bucurie care nu depind de creşterea economică, de investiţii de confort, de concurenţă. Nici acum nu credeţi?! Atunci, haideţi să ne uităm împreună la picturile artistului reşiţean Vasile Popovici. Vasile trăieşte de la naştere într-un scaun cu rotile. Nu-şi poate folosi picioarele, aproape că nu-şi poate folosi nici mâinile, din cauză că suferă de o anchilozare accentuată a muşchilor. Dar, Vasile Popovici, aşa, cu mâinile contorsionate, moi şi timide, pictează. Iar lumea pe care o pictează el e o lume fericită! Flori, pomi înfloriţi, lacuri, câmpii verzi, munţi albaştri, cer senin, soare, nori, oameni dansând, copii jucându-se, cu un băţ, cu un cerc, cu o minge. Oameni muncind fericiţi, culegând struguri uriaşi. Iar deasupra oamenilor, Vasile pictează chiar şi gândul oamenilor, plutind ca un norişor. Iar în norişorul de gând se văd viitoarele căni de vin bucuroase şi fericite sticle cu vin! Aşa vede Vasile Popovici lumea! Pentru că din scaunul său cu rotile, Vasile, înţelept, îşi dă seama cum ar trebui oamenii să trăiască. Din scaunul său cu rotile, Vasile e un profesor de fericire.