Articol

Sărăcia este o stare socială dar şi o stare de spirit. Pentru a ilustra sărăcia ca stare de spirit, prin opoziţie, amintesc un moment din viaţa mea în care m-am simţit bogat. Aveam vreo treisprezece ani, mama îmi luase un costum nou, culoarea oului de raţă, cu laibăr (vestă) şi cu pantaloni trapez. Am ieşit pe stradă în costumul cel nou, având în buzunar 15 lei. Bani de la mama. Niciodată nu avusesem o sumă aşa mare în buzunar. Era vară şi aveam toată ziua în faţă, costum nou şi bani la discreţie. Chiar mă gândeam că mi-e imposibil să-i cheltuiesc.

Un suc era 1 leu, o îngheţată 1,5 lei, o prăjitură maximum 3 lei. Puteam să mănânc trei prăjituri şi tot îmi mai rămâneau bani, dar cine poate mânca trei prăjituri! Puteam să scot o fată la cofetărie, dacă se ivea ocazia. Deci, mă simţeam bogat.

Când eram elev, din manuale eram învăţaţi că sărăcia este o chestiune individuală. Era o poveste cu un om sărac la care sărăcia i se cuibărise în casă şi nu putea să o alunge. Dar, i-a venit o idee. A lucrat pământul, a adunat recolta şi a început să o depoziteze prin pod, pivniţă şi prin casă. Sărăcia n-a mai avut unde să stea şi a fugit din casa omului. Mai era şi nuvela Popa Tanda, a lui Ioan Slavici, în care eroul aduce prosperitate în sat prin puterea exemplului personal. Şi zicea Popa Tanda: „Omul harnic mănâncă piatră, scoate caş din apă de baltă şi seceră fir de grâu unde  au crescut cucute”. E mult adevăr în cugetarea aceasta, numai că nu tot omul poate să fie harnic. Oamenii au tot felul de beteşuguri fizice şi psihice, care îi pot împiedica să fie harnici. Şi, atunci, intervine societatea.

Ca să nu o mai lungesc cu tot felul de teorii, dau un exemplu concret. Cel mai sărac sărac din Anglia, e mai bogat decât un lucrător la bandă din România. Orice om de acolo este integrat de societate într-un sistem, care îi asigură hrană şi adăpost şi bani din ajutoare sociale. Rezultă că degeaba eşti harnic într-un sistem prost, că tot sărac rămâi. Desigur, nici sistemul englezesc de ajutorare a săracilor nu este fără limite. De aceea politicienii îşi dau cu capul de pereţi să-i prindă pe cei care sunt capabili să muncească, să producă tot mai mult, pentru ca aceştia să se îmbogăţească, dar să şi contribuie pentru sprijinirea celor săraci. Acesta ar fi rolul politicienilor.

Mi se pare că la noi nu e cazul, mai ales când privesc la zbaterea parlamentarilor români să-şi acorde pensii speciale. Pentru un funcţionar din Reşiţa, un salariu de 1500 de lei e un vis greu de atins. În schimb, parlamentarii îşi adaugă la pensii, ca pe un mizilic, sume de la 1500, la 4000 de lei. Se gândesc ei la săracii din România? Nu se gândesc. Şi ştiţi de ce? Pentru că parlamentarii noştri se simt săraci. Ei NU se compară cu muncitorul sau funcţionarul român. Ei se compară cu parlamentarii din Anglia şi îşi plâng de milă. De aceea ziceam că sărăcia e şi o stare de spirit. Şi putem zice: săracii noştri parlamentari!