Articol

Câteva fotografii din Reşiţa Veche, postate pe feisbuc de prietenul Emil Sergiu, mi-au stârnit, în această dimineaţă, nostalgii corespunzătoare cu cele din amintirea-mi în care sălăşluiesc cartiere, străzi, clădiri, umbre, care nu mai sunt. Am văzut, astfel, imagini din zona celebrei intersecţii de la Palatul Seuchenstein, prin apropierea căreia treceau poduri peste stradă, poduri pe care, adesea pufăiau locomotive morocănoase, tragând după ele vagoane cu lingouri ori cu profile laminate. Lingourile erau adesea incandescente, iar aerul devenea material şi vibra, deformând lumea din jur.

Mă şi văd cu ghiozdanul în spate, ţopăind pe strada Furnalelor, spre şcoala din apropierea Universalului Vechi, care pe atunci, era nou. Când ieşeam de pe Furnalelor în intersecţia străjuită de Palatul Seuchenstein, treceam pe sub unul din acele poduri uzinale, iar dacă mă întâlneam cu vreo locomotivă care tocmai trecea pe cer, mai zăboveam un pic, să mă minunez. Treceam pe sub pod, ajungeam la biserica romano-catolică, iar acolo, în colţul clădirii MADOSZ, traversam strada pe partea unui vile în care, aşa ştiam, era Comitetul de Partid, fără să ştiu în vremea aceea ce înseamnă acel comitet. Doar că, interesant lucru, oamenii mari vorbeau despre acel loc cu un fel de respect sumbru, mai degrabă asemănător cu teama. De aceea, treceam, cumva mai repede pe lângă vila aceea, să nu cumva să iasă vreun „băiat de comitet” din clădire, să ne certe ori, doamne fereşte, mai rău, să ne tragă înăuntru!  Mi se pare că se ducea o luptă surdă, istorică, civică, politică şi morfologică, pentru ca „băiat de comitet” să înlocuiască mai consacrata formulă „băiat de gaşcă”. Nu ştiam cine duce lupta aceea, dar o simţeam. Nu aveam nicio părere despre valoarea uneie sau alteia din expresii, aşa că foloseam cu aceeaşi seninătate, ca şi toţi colegii mei, atât formule de adresare cu „tovarăşa învăţătoare”, cât şi cu „doamna învăţătoare”, atât „tovarăşa directoare”, cât şi „doamna directoare”. În schimb, „domnul doctor” era întotdeauna „domnul doctor”, doar miliţianul care, uneori, păzea trecerea de pietoni, era întotdeauna, „tovarăşul miliţian”.

Deci, treceam strada, ajungeam într-o zonă umbrită şi umedă, în care casele cu spatele spre sud opreau razele soarelui să ajungă pe trotuar, apoi la blocurile SOVROM şi la şcoală, care, pe atunci era Şcoala generală nr. 2. Blocurile şi şcoala mai sunt în picioare şi acum, numai că fosta şcoală adăposteşte Oficiul de Cadastru. Mă mir cum de îl adăposteşte, fiindcă, încă de pe vremea în care eram eu elev în clasele primare, zidurile erau crăpate, iar tavanele de la parter, care erau podelele de la etaj, se mişcau ca valurile mării, la orice săritură ori lovitură de picior mai bruscă! Şi aşa, privind fotografia clădirii, am păşit în şcoală, am intrat în sala de clasă, prima pe dreapta, şi m-am aşezat în bancă, cu bărbia în palme. În faţa mea era penarul din lemn, cu tocul roşu din lemn, cu peniţă din oţel, şi călimara cu cerneală. La catedră era învăţătoarea mea Livia Mandone, bună, blândă, răbdătoare. Avea un defect la o gleznă şi şchiopăta. Şi, în timp ce stăteam eu, aşa, oarecum detaşat, cu penarul în faţă şi cu gândurile departe, la televizor, Simona Halep o bătea lejer, în optimi, pe Naomi Osaka, la Australian Open: 6-3; 6-2. Sincer să fiu, după primele şase ghemuri, nu credeam!