Editoriale

Gata, s-a terminat cu revoluția. Mai corect, cu mini-revoluția română de cinci seri a câte trei-patru ore fiecare. Klaus Iohannis l-a numit prim-ministru pe Dacian Cioloș, iar corporatiștii și-au zis că pe lumea asta sunt mult mai multe alte lucruri de făcut la ora opt seara, decât să protestezi în față Palatului Victoria. Mai cu seamă că Ponta, Oprea și guvernul demisionaseră, exact cum ceruse Strada.

În faţa morţii cuvintele sunt de prisos. Cuvintele sunt degeaba, pentru că ele nu mai ajung la cei care au murit. Cuvintele sunt pentru cei vii şi au putere în faţa vieţii. Rostim cuvinte în preajma morţii, pentru ca să ne auzim pe noi înşine, pentru ca să ne audă cei care trăiesc şi suferă şi pentru că vrem să mai trăim. Viaţa e parşivă, se strecoară pe lângă moarte, îşi suflă nasul în batistă şi merge mai departe.

Klaus Iohannis s-a ținut de cuvânt și a coborât în stradă. Nu când erau 20.000 de oameni, ci într-un moment în care numărul protestatarilor nu depășa cifra 1.000. La urma-urmei, ce mai contează  câți se aflau acolo, important că s-a dus, s-a plimbat printre bucureșteni, le-a zâmbit, a dat mîna cu ei, a făcut o baie de mulțime – Băsescu poate fi invidios din acest punct de vedere, apoi s-a retras.

„Schimbăm atunci când durerea de a rămâne împreună este mai mare decât durerea schimbării” (dr. John Townsend). Cât de simplă şi genială este această cugetare, care explică motorul schimbării prin durere. Probabil că primul gând, când citim această afirmaţie, este că ea se referă la relaţiile de cuplu, la relaţiile de familie.

După întâlnirea avută cu reprezentanții protestatarilor, Klaus Iohannis a promis că va veni în mijlocul lor, fără să precizeze ziua și ora când se va întâmpla așa ceva. Vrea să le facă o surpriză oamenilor, să nu se creadă că transformă vizita de curtoazie într-una de imagine. La cât de grijuliu se arată și la cât de surprinzătoare pare să fie, n-ar fi de mirare să-l vedem deghizat precum Al.