Articol

Nicolae Sârbu şi-a lansat la Reşiţa, anul trecut, volumul de versuri, „Muza nu urcă la etajul trei”, editura Limes, Cluj, 2017, cu prefaţa de Adrian Dinu Rachieru. Scriu acum despre volum, pentru că despre o carte de poezii nu e niciodată prea târziu să scrii, în schimb, uneori,... e prea devreme. Mai scriu pentru că Nicolae Sârbu este un personaj. Un personaj aflat în luptă cu lumea, „cu sistemul”, cu puterea, cu opoziţia, cu prietenii şi cu duşmanii,... cu muza perversă!. Vă daţi seama că este un personaj incomod, care, poate, din acest motiv este şi un însingurat, pe care dacă îl întâlneşti pe stradă îţi zâmbeşte misterios, apoi, te priveşte... peste linia orizontului. Aceasta nu înseamnă că Nicolae Sârbu n-ar putea avea prieteni! A şi avut unul, iar prietenia lor pe care moartea a despărţit-o, este legendară. În Reşiţa, bineînţeles. Este vorba de prietenia lui Nicolae Sârbu cu scriitorul şi ziaristul Mircea Cavadia, prietenie presărată cu dispute dure, dar şi cu împăcări apoteotice. Însă, conflictul cel mai dur îl are Nicolae Sârbu, cu sine însuşi, conflict roditor care îi alimentează poezia. Unii spun că este vorba despre antipoezie, fiindcă Nicolae Sârbu, foloseşte ca material poetic cuvinte şi expresii violente, dure, tăioase, durerose, distructive şi autodistructive.

Să luăm, drept exemplu, câteva din expresiile poetice cuprise în cel mai recent volum, cel cu muza... În poemul, „Pe jos, de la Troia”, poetul trage după el „câinele mort al poemului”, iar muza lui, nu sapă fântâni, ci prăpăstii: „Muză, cântă- mi mânia / ce mă cuprinde când scriind / sapi prăpăstii, nu fântâni”. În poemul „Vanitate labilis”, oraşul amorţit „...îmi caută sufletul, / să-l ia la pilă atât / cât să încapă / în aerul mort, / ca în coşciugul / ce-şi plânge golul”. Şi, mai departe:

Dar primăvara!, cum se vede primăvara într-un poem de Nicolae Sârbu, intitulat, „Primăvara, într-o zi de pensie”. Iată începutul: „Îndoit de mine şi de toate cele, / cu jenă de haiduc aştept pensia, / ca pe o injecţie cu urzici”, iar continuarea este la fel de nevrotică, fiindcă oraşul îi bagă în ochi cu de-a sila, „degetele de praf”, iar florile au miros specific de „comisioane şi evaziune”.

Pentru Nicolae Sârbu aşteptările sunt radioactive, aşa că nu-i de mirare că dedică poeme unui „altar de bube dulci”, bătrâneţii, anemiei, batistelor însângerate, unui furuncul, vezi poemul „Furunculul, un fel de far”, unui avort, „Avort de Fata Morgana”. În acest poem poetul se autodevorează, însă, fără poftă, având o subţire bănuială, că atât muza, cât şi oraşul îl consideră fără gust!

Nicolae Sârbu are plăcerea poetică de a se autoflagela, de a-şi tăia răni adânci, de „a se trata” cu „ceaiuri de bube dulci”, cine ştie!, poate în speranţa solomonică de a crea o emoţie publică izbăvitoare. „Cine să fie iertat, cine să fie cruţat?! Nicolae Sârbu sau Barabas?!” Iar poetul pare că speră în secret că, de data aceasta, gloata va striga: „Nicolae! Nicolae Sârbu să fie iertat!”

Ş să mai zicem una „criminală” de Nicolae Sârbu. Ultima strofă din poemul „Un fel de yoga pe tavan”:

„Cu figură echinoxistă (de care face, fireşte, mare caz), Nicolae Sârbu rămâne, şi prin acest volum, bine construit (şi rostuit!), credincios reţetei care l-a consacrat: un fantezist-ironic dezinvolt, locvace, persiflant, lamentativ, defilând sub masca auto-ironiei, ascunzându-şi, astfel, cât se poate, frustrările şi sentimentalismul”, scrie Adrian Dinu Rachieru, în prefaţa volumului „Muza nu urcă la teajul teri”, cu subtitlul „O sută şi de erezii”.