Editoriale

Îmi place să fac piața. Să pătrund în lumea nevăzută a satului, imaginându-mi că mă plimb printre straturile cu roșii, castraveți, ceapă, usturoi. Să simt mirosul de verdeață, de mărar și de leuștean în primul rând. Și îmi mai place să mă târguiesc cu precupeții, să-i întreb de unde vin, dacă în satul lor oamenii mai fac agricultură și alte mărunțișuri de acest fel. Pe cei îmbrăcați „ca la oraș“, nu-i mai întreb.

A devenit ceva banal să vezi oameni mergând sau alergând pe stradă, conducând maşini, scoţând bani de la bancomat, bând cafea la terasă, mâncând la restaurant, îmbrăţiţându-se, în timp ce vorbesc la telefon, fie cu handsfree, fie cu telefonul lipit de ureche. Mă rog, avem informaţii că sunt oameni care vorbesc la telefon când curăţă cartofi ori când fac dragoste.

Zilele acestea, rețelele de socializare sunt pline de mesaje și publicitate electorală. În mintea celor mai mulți dintre candidați sălăsuiește modelul Iohannis, care își datorează în mare parte Faceebok-ului funcția de președinte. Naivi, acești candidați la „gloria“ unei primării sau consiliu local speră să reușească și ei același lucru, să dea lovitura, precum fostul primar al Sibiului.

A plouat, ieri, torenţial, peste peisajul în care m-am nimerit, pe un drum care străbate judeţul Caraş-Severin, apoi, Timişul, şi se înfige în graniţa româno-sârbă, la Moraviţa, spre Vârşeţ. Ploaia venea din Serbia, ca un clopot uriaş de negură, mărginit de lumină razant-îngerească, de seară (lumină bună pentru fotografi). Animalul uriaş de plumb se târa pe pământ, sprijinit în filamente subţiri de apă, ca o ceaţă vânătă.

În aceste zile, politicienii, mă rog, cei care aspiră la un astfel de titlu, se întrec în tot felul de discursuri electorale. Unul mai înduioșător decât altul. Pline de exprimări pretențioase, de cuvinte pe care nu le folosesc în vorbirea de zi cu zi. Dar când ajungi în fața oamenilor, când te urci prima dată în viață pe o scenă electorală și ai în mână un microfon, lucrurile se schimbă pentru domnul candidat.