Editoriale

Pe noi, românii, momentele importante din istoria neamului mai mult ne-au îndepărtat pe unii de alții decît să ne fi apropiat. Noi nu am știut să trăim bucuria împreună, așa cum o fac ungurii, sârbii ori americanii.

Din nou la non-stop, la magazin, adică. Am rămas fără detergenţi pentru maşina de spălat. Iau din ăia în perniţe, dar iau la bucată, fiindcă am impresia că mă costă mai puţin. Normal că mă costă mai mult, dar impresia contează. Observând că am rămas fără, aproape de miezul nopţii, m-a cuprins neliniştea; dacă o să vreau să spăl dimineaţa, ce mă fac!?

De astăzi începând, se schimbă vremea. Abundă în avertizări de cod galben și portocaliu, cu frig, ceață, zăpadă, polei, vânt și ce-o mai fi.  Nu prea cred ce se spune la televiziunile comerciale și cu atât mai puțin în postările unor site-uri de știri care prezic că va fi cea mai geroasă iarnă din ultimii 1.000 de ani. O fi la ruși, că de acolo vine știrea asta de breaking news.

În atmosfera generală de nemulţumire şi, chiar, de depresie, am întâlnit un om optimist. Aproape fericit! Şi nu îşi manifesta optimismul pentru ce va fi să fie, ci, pentru ceea ce este! Să-i spun şi numele, îl cheamă Vasile şi suntem prieteni. Vasile, într-o discuţie, la soare, în faţa universităţii din Reşiţa, venea şi cu argumente pentru a-şi justifica optimismul.

Pe Mircea Cavadia l-am cunoscut în ianuarie 1994. Îi citisem până atunci articolele din ziar, ba chiar și o carte, auzisem de el de la prietenii care se învârteau în aceleași cercuri, însă doar atât. Părerile erau împărțite: unii spuneau că era bun (ca și meserie) și dat dracu în tot ceea ce făcea. Alții povesteau despre el că era doar rău și că ar fi fost bine să nu fi ajuns să scrie despre tine.